Vila Hogaş – un ,,Heidelberg de altădată”

Veghind, parcă, de la distanţă, intrarea de la Propilee spre luxurianta curte interioară a Liceului „Roman-Vodă”, vila Calistrat Hogaş – numită astfel de noi deoarece aici a trăit ca director al şcolii şi a murit autorul „Drumurilor de munte” – deşi, funcţional, face corp comun cu edificiul principal, totuşi, arhitectonic, se detaşează mult, constituind, pentru oraşul muşatin, una din zidirile de o accentuată personalitate. Singura mărturie de apartenenţă la un sistem unitar o reprezintă ţesătura sobră a cărămizilor aparente care, privite însă din anumite unghiuri, cedează în faţa întrepătrunderilor de forme şi ritm. Fiind de proporţii mai mici, prezenţa brâielor demilitative de nivel, din care unul îşi mai adaugă iluzia unui mic balcon continuu, apare mai voalată.

Pentru un privitor care ar admira vila numai atunci când s-ar opri în anumite puncte principale – patru frontale şi patru pe diagonală – clădirea i-ar oferi surprize multiple, determinându-l să creadă că s-a găsit, succesiv, în preajma unor construcţii diferite. E o zidire – caleidoscop care, pe faţete, domină prin dimensiunea de orizontalitate, pe când surprinsă unghiular se elansează verticalic spre cer. Din acestă cauză, fantezia substituie multă simetrie, ultima fiind, oarecum, respectată, la conturarea ferestrelor.

Foarte originală apare cascada acoperişurilor. Se porneşte de la tronson dominat de atitudine, creionat într-o geometrie simplă, se continuă cu un altul mai jos, perpendicular şi montan, pentru a se ajunge apoi la două planuri pure, supuse aceluiaşi unghi de înclinare. De aici fantastica aventură a unui ropot de ploaie căzut peste vilă, care pentru a se ascunde în intimitatae pământului va trebui, mai întâi, să se supună unui ritual coregrafic complex, schimbându-şi mereu, în sarabanda sa coborâtoare, unghiurile de cădere.

Înrudite cu ferestrele, apar intrările, diferite şi ele şi aşezate opus: dacă una este simplă, directă, cu treptele ei clasice şi încrustată în verticalitatea peretelui, cealaltă este festivă, narativă, cu lespezi cuţite care impun aşteptare şi surpriză şi care interpun un timp de gândire şi emoţie, totul încordându-se de partea centrală a clădirii, cu acel balcon larg proteguitor şi cu o vedere de amvon, o adevărată loggie modestă, redusă la patru colonade de o romantică robusteţe. De aici se pătrunde în interior unde o scară ocolită, nefestivă şi funcţională, impune un permanent rămas bun, o despărţire firească a oaspeţilor.

Admirate succesiv, edificiul lui „Roman-Vodă” şi Vila Hogaş, ai sentimentul că autorul ambelor construcţii, după ce trece Carybda normelor şi necesităţilor care l-au încorsetat la plăsmuirea primei, îşi descarcă acum, la marginea spaţiului existent, întreaga sa bogăţie de fantezie şi vis, construind aici o întruchipare de forme cu aură de fata morgana.

Casa Hogaş

„Din nou lăcaşul Hogaş, până mai ieri numit ca „Vilă”, iar, de acum, drept „Casa”, ce a adăpostit pe drumeţul cu pipă şi condei, hălăduind „Prin munţii Neamţului”. Ca frate mai mic al Liceului cu nume voievodal, „Casa” s-a retras mai la o margine, fiind vecină cu o „răscruce de vînturi”, fapt pentru care şi-a strîns arhitectural faldurile ei întortochiate, croite dintr-un acelaşi „material” cu Liceul, el mai larg, mai luminat şi mai „mândru”. De aceea, vrem să credem că cei doi „frăţiori” stau, aproape de un veac, „spate la spate”.

La început, ca „Vilă”, a fost o locuinţă pentru câţiva directori ai lui „Roman-Vodă”, fie drumeţul condeier, cu numele de Hogaş, fie un neam „de-al lor”, un Sielberg, ce-a iubit mai mult penumbra din interior. O „Vilă” căreia i-a fost hărăzită şi soarta de a-i fi, pentru Calistrat, cea dintâi capelă mortuară. Se spune că, tot înainte de război, aici, în „iatacul” Hogaşilor, ar fi fost găzduită şi trecerea, de cîţiva ani, a patriarhului ieşean al „cheii sol”, universitarul George Pascu.

A urmat, în timp, vârsta „muzeistică” a „Casei”. La început o ctitorire, când „Roman-Vodă” devenise „Centenar” şi când „triumviratul” de atunci – profesorul Nicolae Gr. Steţcu ca princeps, având, în sprijin mai modest, pe directorul Gheorghe Mihalcea şi subsemnatul. A fost, atunci, o primă „panglică tăiată”, solemnă şi la rang naţional, când, din 1972, „căsuţa” Hogaş a devenit „aşezământ” muzeistic, sacralizat, prin harul de „ar fi fost odată” al cărturarului Steţcu.

După o scurtă şi firească „recreaţie istorică”, în timpul căreia valorile, fără pereche, ale Muzeului, au fost ocrotite în „cetatea” păstrătoare de trecut, a Bibliotecii Liceului, al cărei neegalat străjer – bibliotecara cu ”B”, Cornelia Jora, apartenentă, prin soţ, dinastiei de muzicieni ai Jorenilor – a conferit „Tezaurului” de documente de la „Vilă” un bineorganizat „confort unu”.

Cu cîteva zile în urmă, „arhivele… nesecrete” ale regretatului Steţcu văd din nou „lumina neonului”. De data aceasta, „bis”-ul muzeistic al oraşului Roman e rectitorit de harul, la fel de minuţios, al Domniţei Jora de mai sus, punând în practică un „presto” şi un „perfect”, acel „Pro” oficial al Primăriei muşatine, avîndu-l ca „prim gospodar” pe Laurenţiu Dan Leoreanu. Varianta de anul acesta îşi mai adaugă şi un spaţiu religios, prin efortul preotului protopop Ţuscanu, precum şi unul folcloric, datorat strădaniei muzeografului Butnaru. Şi, astfel, „Casa Hogaş” a devenit, de ultimă oră, un alt „Complex muzeal”.

Prin acest nou „Ave” muşatin, oraşul nostru îşi adaugă cel de-al şaselea „Unicat” muzeistic, alături de suita altora, rămase a fi tot muzee. La rândul lor, cele „U” pot fi atît în „aer liber”, cât şi „de interior”.

Primele trei, pentru noi, ar fi Arhitectura totală a oraşului, care mai păstrează în ea peste douăzeci de stiluri, de la Cetate, Bizantinism şi Romanic, până la Art Nouveau, Cubism şi Asimetrism. De asemenea, înainte de război, fiinţa în faţa „Şcolii de Arte şi Meserii” – azi Liceul 3 – miniatura dinamică a unui prelung orăşel gulliverian, electrificat în întregime; după noi, acesta ar fi o anticipare realistă a unui Disneyland de astăzi. Ultimul caz din această grupă, dispărut şi el, a fost miniaturizarea tuturor structurilor fizice ale Terrei, de la dune la vulcani în erupţie, şi de la cascade, la peşteri sinuoase, cu ciudatele lor stalacforme. O planetă întreagă, acum de mici dimensiuni, aşezată lîngă „Roman-Vodă” şi făurită, didactic, de către profesoara Elena Ciobanu – Dascălu.

Cele trei ipostaze de „interior” există toate. Astfel, situl arheologic, de mare profunzime, de la Brad, a fost şi el miniaturizat într-o succesiune tectonică verticală, prin strădaniile arheologului doctor Vasile Ursachi. Să mai amintim, apoi, şi Muzeul de „Istoria Medicinii şi Farmaciei”, existent şi el prin pasiunea de o viaţă a medicului Epifanie Cozărescu. Şi acum, ca un dat muzeistic, redat recent universului „expo”, Complexul de la „Casa Hogaş” care, prin competenţa Corneliei Jora, duce mai departe un nou triumf în acest domeniu, „Muzeul Steţcu”. Va fi aşezământul cu exponate multiple, care va avea dinamica cea mai mare, alăturându-i-se, an de an, de la o generaţie la alta, şi de profesori şi de elevi, asemeni „tectonicii de la Brad”, creativitate umană emanată din profunzimi muşatine şi deschideri universale de spiritualitate. (Gh. A. M. Ciobanu)