Arhitectura

Liceul ,,Roman-Vodă” – un templu de spirit

La începutul secolului al XX-lea, Romanul avea să primească o nouă şi deosebită realizare arhitectonică – rămasă, multă vreme, ca emblemă a urbei – clădirea Liceului „Roman-Vodă”, pe atunci Gimnaziu. Aşezată la intersecţia unor complexe curbe de nivel, construcţia capătă, prin acesta, un plus de măreţie, permiţând privitorului, care a admirat-o din toate părţile, să aibă multiple unghiuri de vedere, de la frescul?(poate fresca? Sau frontonul?) intrării şi până la racursiul surprins din curtea interioară.

Edificiul însumează, într-o perfectă unitate, cele mai pregnanate întruchipări care s-au succedat în arhitectura europeană. Pornind de la considerarea faptului că până la finele Evului Mediu s-au constituit moduli de bază, cu atribute de stil, ai artei zidirii, pentru ca apoi, de la Renaştere încoace, să se opereze doar cu amalgamarea acelor moduli în sisteme unitare, se poate afirma că Roman-Vodă constituie o fericită concretizare a acestui gen de sinteză. În faţa noastră se prefigureză, astfel, un ansamblu masiv de palazzo renascentist, învăluit în sobrietatea nordică a cărămidajului şi oferit exteriorului doar printr-un singur portic de o discretă îngemănare de clasic şi gotic, pe sub care ar putea să se strecoare doar fie o vestală a unui ritual pur, fie o domniţă a veacurilor de mijloc, şi nicidecum cortegii impunătoare de pelerini. Autorul construcţiei – arhitectul Constantin Băicoianu – gândind la finalitatea didactică a acestei instituţii, a ales modalitatea cărămizilor aparente pentru  a conferi astfel întregului emblem unor strădanii intelectuale ce se desfăşoară departe de foşnetul vieţii şi nepotolirea devenirii.

Liziera ferestrelor care se succed firesc şi nu festiv – cu excepţia celor de sub fronton – este întreruptă, din loc în loc, de prezenţa unor colonade cu robusteţe romantică şi capitel corintic, secţionând astfel masivitatea orizontală a clădirii în subdiviziuni armonioase. Iar deasupra acestora, amintind de brâiele de funii împletite ce îmbrăţişează sănătos bisericile voievodale, două aliniamente de metope luminoase opresc privirea noastră, o conduc pe conturul zidirii şi îi conferă, în acelaşi timp, un ritm odihnitor. O singură izbucnire de fast şi miraj peste toată această întruchipare a sobrietăţii: corola de aur de sub  fronton, desfăşurată  în cele cinci petale arcuite, care răspândesc în jur triumful scânteielor al unui soare care  apune şi care amintesc, în mic, de bogăţia multicoloră a  mozaicurilor bizantine. Impresionează  mult cele două  suprafeţe parietale ale extremelor; în simplitatea lor dorică, aşteaptă mâini aspre de cioplitori care să le îmbrace puritatea în  basoreliefuri de friză.

În spatele clădirii, imensa curte interioară, cu coborâş de Propilee şi intimism de pension, oferă imaginea panoramică a unor succesiuni de ferestre largi, decupate, parcă,  din arhitectura solară a unei abaţii meridionale, în spatele cărora se perindă calendaristic valuri de lumină şi serii de generaţii.

O dată trecuţi pe sub porticul frontal, suntem întâmpinaţi de doi pilaştri simpli, cu robusteţea lor miceniană şi cu invitaţia de a privi revărsările de bucurie tinerească. De-o parte şi de alta, două ancadramente renascentiste adaugă intrării un plus de fast veneţian. Iar de aici, într-o firească simetrie, pornesc spre părţi coridoare lungi cu admirabile efecte de perspectivă, săli de clasă cu odihnitoarea lor puritate, ca şi spaţiul festiv al structurii centrale, dominat şi auster, ale cărui ferestre înalte amplifică şi mai mult izolarea  de tumultul străzii, ca şi adorarea adolescentină a unui cer de azur.

Un edificiu aproape secular, cuprinzând în el însuşiri alveolatele altare, prin care candoarea umană trece mereu, spre a se metamorfoza în înţelepciune statornică. Un edificiu în a cărei faţadă părea a se fi însumat acel irepetabil portic, acele colonade singuratice şi acea uimitoare friză a soarelui, toate aduse parcă, de undeva, de la ruinele antice sau medievale ale unor zidiri vechi şi încastrate cu îndârjire, de către Manole moldav, în ţesătura densă a acestei citadele cu nume muşatin.

 

 

Liceul  ,,Sturdza–Cantacuzino” – balcoane spre soare, domniţe în umbră

Ctitoria de suflet nobil, ridicată pentru educarea aleasă a domniţelor Romanului, a început să înfrumuseţeze urbea cu aproape trei sferturi de secol în urmă. Dacă ar fi fost destinată în a fi locaş de rugăciune, ar fi avut la intrare tabloul votiv  al celor două prinţese, dăruitoare de adăpost întru reculegere sacră. Zidirea, însă, s-a înălţat spre a lumina suflete şi a îndruma vlăstare tinere, venite în ea prin necruţătoarea selecţie a minţii; de aici, doar inscripţia de sub fronton în frumoase caractere grafice care, odinioară, amintea tuturor pe patronatele ei, pline de autoritate de rang şi dragoste de înţelepciune.

Clădirea e aşezată pe un sol omogen, echilibrat, lipsit de geometria variabilă a fundaţiei Liceului Roman–Vodă. Dacă cel din urmă transmitea, din această cauză, sentimentul unei aşezări de răscruce  de dumuri, construcţia noastră de astăzi cere, parcă, o piaţă centrală, cu întăriri de alei largi şi monument statuar în faţă. Posedând o structură impunătoare  solidate cu trăinicie romanică, faţadă dominante şi o impecabilă simetrie, edificiul poartă imaginea defensivului, cu funcţie mai mult de a apăra  decât de a chema, amintind de o cetate a unor tipuri în care iureşul vieţii făcea ca podul de la intrare să fie mereu ridicat. În faţa acestei zidiri, ce pe planşetă a  apărut a fi destinată unui sever Palat de Justiţie, fiinţa umană pierde din dimensiune, erijându-se acum în ipostaza unor vizitatatori care revin zi de zi, să admire măreţia Altarului de la Pergam.

          Faţada, structurată în volume bine delimitate, permite luminii să pătrundă bogat în interior, mai mult la parter decât la etaj, prin cele două succesiuni de ferestre mari, cele de sus cu o arcatură simplă, de sorginte bizantină, iar cele de jos terminate cu un desen fragmentat, asemeni unei fărâme de arabesc suprapus peste o ascunsă creionare gotică. Un brâu gros cu un rând de zidărie îmbrăţişează extremele clădirii, pentru ca principala sa funcţie să fie aceea de a proteja partea superioară a ferestrelor şi de a le accentua prezenţa, asemenea contururilor pregnante ce scot în evidenţă spelndoarea unor ochi ca  acei a lui Nefertiti.

Sturdza-Cantacuzino se impune, în mod deosebit cu structurile arhitectonice de la intrare, plasate pe axa centrală a clădirii. Se intră printr-un triplu portal, extrem de simplu şi proteguitor, prin acele uşi – firide adânci, care ascund, parcă, în alveolajul lor siluetele  de metal  ale unor armuri medievale. Deasupra, sub fronton, ca un cerdac de cetate, un balcon sănătos, cu intenţie de loggie şi cu aliniamentul robust al unor colonade constituie singura deschidere mai curajoasă spre tumultul necontenit al străzii. Şi dacă, totuşi, se pătrunde în şcoală, un hol anticameră sobru şi înalt, te conduce spre scara, puţin monumentală, din faţă, cu răspântia ei de altitudine, deschisă spre două corpuri ale edificiului, spre coridoarele înguste şi lungi pe întinderea cărora lumina, nu prea risipită aici, invită mai mult la studiu decât la zburdălniciune.

În curte, ca un His Master’s Voice obligatoriu, vila şcolii echilibrată şi odihnitoare, posedând două intrări opuse, una spre iureşul recreaţiilor. Colonadele prismatice şi înalte mai mult însoţesc decât sprijină clădirea, acest mic Trianion renascentist cu ambianţă aristocratică şi cu o aleasă ornamentaţie exterioară plină de discreţie şi rafinament.

O ctitorie spirutuală a acestui oraş, un fost Notre-Dame al unor discipole ale culturii, îmbrăcate în sobrietatea pură a candorii.

Comments are closed.